Medicul de origine română și-a desfășurat cariera în Franța și a introdus o nouă modalitate de tratare a pacienților cu terapii inovatoare folosind raze ultraviolete la înălțimi mari.
În câteva săptămâni se va împlini un alt an de la moartea lui Jean Saidman (19 noiembrie 1897 – 6 iulie 1949), românul care a devenit cetățean francez, născut în localitatea Fălticeni din județul Suceava. De origine evreiască, și-a petrecut copilăria în România, însă la vârsta de paisprezece ani, în anul 1911, s-a mutat împreună cu familia sa în Franța, înaintea izbucnirii primului război mondial.
Deși Franța avea și ea propriile sale tensiuni politice și sociale, în comparație cu Imperiul Austro-Ungar, oferea o mai mare stabilitate politică. Acest lucru ar fi putut fi un factor important pentru familia lui Jean, care căuta un mediu mai sigur și mai previzibil pentru a-și crește copiii.
Și-a continuat studiile la Liceul Jeanson de Sailly înainte de a intra la Facultatea de Medicină din Paris. În timpul Primului Război Mondial, s-a alăturat Legiunii Străine ca medic auxiliar, dar a continuat să studieze și să-și susțină examenele în timpul pauzelor. A primit Crucea de Război și s-a naturalizat la 6 octombrie 1919. În 1920, Saidman a mers la Spitalul Cochin și a lucrat cu Alexis Pissavy, participând la studii cu raze X ale pacienților sub îndrumarea lui Maxime Ménard. Apoi și-a scris teza de doctorat despre tuberculoză. În 1923, a colaborat cu René Robine în tratarea adenitei folosind raze X. Saidman credea în utilizarea radiației, a razelor ultraviolete și infraroșii ale soarelui în diverse scopuri terapeutice. A fondat Societatea Franceză de Fotobiologie, a inventat un dispozitiv pentru măsurarea sensibilității pielii și a înființat un Institut de Actinologie în 1927 în cartierul Vaugirard din Paris.
Spitalelor rotative în înălțime
Acest inventator a pus în practică ideea sa în construcția spitalelor rotative în înălțime. Structura a fost denumită „solarium reglabil pentru helioterapie și actinoterapie”. La parter se găseau cabinetele medicilor și sala de raze X, în timp ce la etaj se aflau camerele pentru pacienți, împărțite în două aripi. Pentru a urmări mereu poziția soarelui, o motorizare făcea să se rotească structura la fiecare 15 minute. În caz de întrerupere a curentului, un operator o mișca cu ajutorul unei manivele. Structura era capabilă să execute o rotație completă de 360 de grade.
În Spania, doctor în arhitectură terapeutică de la Universitatea din Valladolid, Cecilia Ruiloba Quecedo, a menționat în teza sa de doctorat că „construcția acestor artefacte a apărut la Institutul de Actinologie, instituție dedicată studiului efectelor chimice și biologice ale radiațiilor ultraviolete ale luminii solare asupra organismelor, fondat de Dr. Jean Saidman în 1926. Acesta a fost orientat nu doar către tratarea tuberculozei, ci și către tratarea bolilor cutanate și a rahitismului”.
Ea a explicat că „aceste construcții sunt mai degrabă de natură mecanică decât arhitecturală, iar mișcarea lor circulară amintește de rotația elicelor unui elicopter. Aceste camere solare sunt formate dintr-o încăpere prismatică și cu ferestre din sticlă, echipată în interior cu oglinzi reflectorizante și cu lămpi pentru zilele cu soare slab, care conține paturi suspendate și reglabile pentru a permite razelor solare să cadă direct pe pacient”.
„Camera de solarium este susținută în centrul său de un picior vertical care conține mecanismele de rotație care permit rotația camerei în funcție de mișcarea solară”, a adăugat.
„Peste 5 milioane de lumânări”
Pentru a trata pacienții, pe lângă expunerea prelungită, era necesară o intensitate considerabilă a radiației. Sălile erau dotate cu lămpi UVA, paturi basculante care asigurau orientarea ideală și, în plus, geamuri care acționau ca niște lentile de mărire. Scopul era, în esență, expunerea la căldura solară în scopuri vindecătoare. Conform doctorului Saidman, conform înregistrărilor istorice medicale din Jurnalul Asociației Medicale Americane, puterea acestui fel de incubator era echivalentă cu cea a „Peste 5 milioane de lumânări”.
În contrast cu percepția actuală, relația dintre expunerea la soare și cancerul de piele nu era considerată un pericol, așa că sanatoriul dr. Saidman a fost un succes comercial, iar clădirea sa a devenit o prezență constantă pe cărțile poștale turistice din Aix-les-Bains.
Dr. Saidman a montat cabine rotative de acest tip pe punțile unora dintre cele mai importante sanatorii antituberculoase, cum ar fi Stația Terapeutică Germană Davos în 1915, și a construit mai multe sanatorii solare, printre care se numără cel din Savoia în Aix-les-Bains (1928), cel de la Côte d’Azur în Vallauris (1931) și cel din India în Jamnagar (1934).
Al Doilea Război Mondial și progresele în medicină au schimbat peisajul și au început să marcheze declinul acestei idei a spitalelor giratoare.
Saidman a murit la Aix-les-Bains în 1949 din cauza unui infarct miocardic. Potrivit site-ului solariumtournant, soția sa a încercat să continue opera, dar fără impulsul precursorului, și, într-un an, solariumul pionier era deja închis. În 1965, copiii s-au despărțit de proprietate. În actul de vânzare se menționa că noii proprietari s-au angajat să demonteze clădirea-artefact.
Influențe și moștenire
Lucrarea doctorului Saidman a ajuns în alte locuri ale lumii și a deschis calea pentru dezvoltarea unor puncte de observație semicilindrice în alte sanatorii europene de atunci. Printre acestea se numără Sanatoriul din Predeal, România (1936), proiect al lui Marcel și Juliu Ianco, și Sanatoriul pentru copii din Haggerode, Germania, proiect al arhitectului Schwelthelm, publicat în 1932 în revista Der Baumister și reprodus în același an în L’Architecture d’Aujourd’hui.
În orașul indian Jamnagar se găsește singurul spital rotativ care mai este încă în picioare, deși nu mai este mobil. Comandat în 1934 de Maharaj Ranjit Singh, Institutul Ranjit de Radioterapie avea o platformă rotativă cu geamuri belgiene care urmărea Soarele și permitea pacienților să locuiască împreună cu familiile lor. Cu o înălțime de peste 12 metri și 10 cabine, își ajusta poziția la fiecare 10 minute și includea un observator solar. Ultima terapie a avut loc în 1996, iar astăzi clădirea, deși nu la fel de atrăgătoare ca originalul, continuă să atragă turiștii prin istoria sa unică.
Cu toate că doctorul Saidman este o figură recunoscută în medicină la nivel mondial, nu există niciun spital, fundație sau, de fapt, niciun monument în România care să-l amintească pe acest om născut în Suceava și care a revoluționat medicina.