Românii marchează pe 24 ianuarie Ziua Unirii Principatelor, din 1859, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, un act de voinţă politică al liderilor din cele două principate româneşti Moldova şi Ţara Românească şi prima etapă în crearea statului unitar român modern.
Pe 24 ianuarie sărbătorim Mica Unire
Ziua de 24 ianuarie 1859, ziua alegerii lui Alexandru Ioan Cuza la Bucureşti ca domnitor al Ţării Româneşti, după ce la 5 ianuarie fusese ales la Iaşi domnitor al Moldovei, este ziua când s-au împlinit aspiraţiile naţionale ale revoluţionarilor de la 1848 care înscriseseră în programele lor idealul unirii Principatelor drept „cheia de boltă fără de care s-ar prăbuşi întreg idealul naţional.
Actul istoric al Unirii de la 24 ianuarie 1859, despre care Mihail Kogălniceanu spunea că este „actul întregii naţiuni române”, a rămas un moment decisiv în istoria românilor, pentru că recunoaşterea internaţională a Unirii şi măsurile adoptate în anii care au urmat au dus la obţinerea şi recunoaşterea independenţei României în anii 1877 – 1878 şi la îndeplinirea idealului naţional de unire a tuturor românilor în 1918. În egală măsură, momentul 24 ianuarie 1859 a fost primul pas făcut de naţiunea română pe drumul modernităţii şi al integrării europene.
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza
Dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza domn al Moldovei, la 5/17 ianuarie 1859, şi , apoi, al Ţării Româneşti la 12/24 ianuarie 1859 a însemnat un succes hotărâtor în lupta pentru Unire, dubla alegere reprezentând începutul procesului de constituire, pe baze moderne, a statului naţional român.
Cu toate că se aflau, încă, sub suzeranitatea Porţii şi sub garanţia colectivă a puterilor (Franţa, Rusia, Marea Britanie, Prusia şi Regatul Sardiniei), Principatele Române au desfăşurat între 1859-1861 o serie de acţiuni de politică externă de o deosebită importanţă pentru desăvârşirea unităţii statale a întregii naţiuni: desăvârşirea Unirii, apărarea autonomiei ţării şi pregătirea cuceririi independenţei.
Într-o primă etapă, Principatele Unite au beneficiat de sprijinul a cinci puteri europene, doar Imperiile otoman şi habsburgic au refuzat însă accepte acest fapt împlinit. Astfel, pentru a se obţine învestitura puterii suzerane şi a se acţiona eficient în vederea obţinerii recunoaşterii unirii, au fost trimise la Constantinopol două delegaţii, ulterior contopite într-una singură, condusă de Costache Negri, şi s-a folosit sistemul misiunilor speciale, Principatele neavând dreptul reprezentării diplomatice permanente. Cei cărora li se datorează recunoaşterea dublei alegere au fost însărcinaţii cu misiuni speciale – Vasile Alecsandri, Ştefan Golescu, Ludovic Steege, Dumitru Brătianu, Ioan Bălăceanu etc. – precum şi delegaţilor de la Constantinopol.
Conferinţa reprezentanţilor Puterilor garante (Franţa, Rusia, Marea Britanie, Prusia şi Regatul Sardiniei) a început la 26 martie/7 aprilie 1859, la Paris. Puterile garante au recunoscut dubla alegere la data de 1/13 aprilie, mai puţin Imperiile otoman şi habsburgic. Complicarea situaţiei internaţionale în urma izbucnirii războiului franco-austro-sard a întârziat recunoaşterea dublei alegeri de către ultimele două puteri garante, dar ele au fost obligate să încerce atenuarea asperităţilor.
Austria a recunoscut de facto, la 2/14 mai 1859, dubla alegere, reluând legăturile cu cele două guverne româneşti. Tărăgănarea negocierilor privind recunoaşterea dublei alegeri de către Imperiul otoman, l-a determinat pe Alexandru I. Cuza să aibă în vedere şi eventualitatea definitivării Unirii printr-o acţiune naţională, concentrând cele două armate în tabăra de la Floreşti, în judeţul Prahova.
În cadrul celei de-a treia şedinţe a Conferinţei de la Paris, din 25 august/6 septembrie, toate cele şapte puteri au recunoscut dubla alegere. Principatele Unite au arătat Europei că Unirea realizată în persoana domnitorului era opera poporului român şi că se urmărea o nouă afirmare a ţării printre statele europene.
În vara anului 1860, Alexandru Ioan Cuza a pregătit un memoriu către puteri, prin care cerea desăvârşirea Unirii şi lărgirea bazei electorale. Evenimentele internaţionale, în special procesul de unificare a Italiei, care se afla în plină desfăşurare, şi problema siriană, n-au permis prezentarea acestui memoriu decât în decembrie 1860. Dar şi până atunci orice moment a fost folosit pentru susţinerea cerinţelor poporului român.
Au început din nou un şir lung de tergiversări diplomatice. În cele din urmă, la 19 aprilie/1 mai 1861, o circulară otomană a invitat puterile garante la o înţelegere diplomatică în cadrul unei conferinţe consacrate problemelor puse de Principate şi, îndeosebi, problemei Unirii. Poarta limita însă durata Unirii administrative la domnia lui Cuza şi încerca să dobândească un drept de intervenţie peste Dunăre.
Cititi mai multe pe observatornews.ro