Medicina și diplomația au fost profund interconectate în Țara Românească între secolele XIV–XVII. Majoritatea medicilor proveneau din străinătate, fiind recomandați de rețele culturale și comerciale. Curtea domnească a Țării Românești a atras medici străini și autohtoni care, pe lângă îngrijirea sănătății voievodului și a familiei domnești, au exercitat frecvent roluri diplomatice. Relațiile Munteniei cu Imperiul Otoman, Veneția, Polonia și Transilvania au favorizat apariția unor medici cu misiuni complexe (Fodor, 1999; Karaman, 2010).
Vedeți și Medici în Țările Române în epoca medievală
Încrederea acordată acestora de către domnitori i-a transformat în agenți diplomatici de prim rang. Nicolae Iorga notează că medicii italieni din secolul al XVII-lea activau la curțile domnești nu doar ca medici, ci și ca intermediari în corespondența diplomatică și în relațiile cu Veneția (Iorga, 1919). Domnii munteni angajau medici străini, de regulă italieni, greci sau evrei, formați la universități precum Padova, Bologna sau Cracovia (Siraisi, 1990; Park, 1997). Călătorii străini remarcau prezența constantă a medicilor în anturajul domnesc: „nici un voievod nu se lipsise de doctori italieni sau greci, care adesea aveau şi scrisori secrete către ambasade” (Călători străini, vol. V). Acestea confirmă observația lui Paul Cernovodeanu că funcția medicală se intersecta cu nevoia de informare politică și militară și că medicii străini îndeplineau adesea funcții diplomatice sau de informare politică în Țările Române (Cernovodeanu, 1980).
Medicina era percepută ca o știință de prestigiu. Prezența unui medic străin legitima statutul european al curții. Şerban Papacostea arată că domnitorii români se înconjurau de medici ca semn al apartenenței la o cultură a puterii occidentale (Papacostea, 1996). Medicul de curte avea acces la intimitatea domnitorului și era, în consecință, un potențial canal de transmitere a informațiilor. D. Gazdaru evidențiază că medicii italieni erau folosiți frecvent ca mesageri sau intermediari în corespondența diplomatică a Veneției, datorită statutului lor privilegiat și libertății în manipularea documentelor (Gazdaru, 1987). În același timp, medici greci sau evrei acționau ca agenți ai Patriarhiei de Constantinopol sau ai Porții. Keith Hitchins confirmă că în contextul unei societăți cu o mortalitate ridicată, medicii străini aveau un rol esențial la curțile domnești (Hitchins, 1992) iar rolul lor diplomatic era inseparabil de cel profesional.
Izvoarele menționează numeroși „doctori straini” (cel mai des fără nume), prezenți la curtea domnilor munteni. În „Călători străini despre Țările Române”, un autor venețian din secolul al XVI-lea afirma: „nici un voievod din Țara Românească nu stă fără doctor italian sau grec, căci aceștia sunt credincioși și pricepuți” (Călători străini, vol. V).
Această observație confirmă că prezența, de exemplu, a medicilor italieni devenise o constantă a curții domnitorilor munteni. Ei erau și garanți ai relațiilor cu lumea catolică și cu republicile italiene. Deși numele lor de regulă nu s-au păstrat, rolul lor diplomatic era clar: transmiteau știri la Veneția, la Ragusa (Dubrovnik) sau la Roma. S–a demonstrat că mulți dintre acești anonimi proveneau de la Universitățile din Padova sau Bologna.
Prezența medicilor otomani la curtea Țării Românești este atestată mai ales în secolul al XVII-lea, când influența Porții era covârșitoare. Domnitorii erau adesea impuși de sultan, iar controlul se exercita inclusiv prin intermediul personalului medical. Un raport polonez din 1630 menționează că la București se afla un doctor turc, trimis de Poartă pentru a veghea asupra sănătății voievodului (Gazdaru, 1987). Această mărturie arată că medicii otomani erau, de fapt, agenți politici oficiali. Rolul lor era dublu: asigurau loialitatea domnitorului și supravegheau situația internă din Țara Românească. Nicolae Iorga nota că „medicii turci erau ochii sultanului în curtea muntenească” (Iorga, 1937). Prin urmare, ei reprezentau un instrument de control direct.
La curtea munteană, apar (în special în secolul XVII) mai mulți medici greci fanarioți. Aceștia erau implicați și în corespondență diplomatică cu Patriarhia Ecumenică și cu statele vecine (Karaman, 2010). Se poate afirmă că medicii greci făceau parte dintr-o strategie de comunicare între Constantinopol, Veneţia şi Bucureşti.
Comunitatea evreiască din Țara Românească a avut un rol discret, dar constant, în domeniul medical și diplomatic. Sursele venețiene menționează că la Târgoviște, în secolul al XVI-lea, existau „doctori jidovi” care tratau nu doar populația, ci și pe boieri și chiar pe domnitori (Călători străini, vol. IV).
Acești medici erau adesea formați în Imperiul Otoman, unde evreii se bucurau de o tradiție medicală solidă, provenită din școala andaluză și din medicina greco-arabă. Paul Cernovodeanu notează că evreii medici erau folosiți ca translatori și intermediari în negocierile comerciale cu negustorii levantini (Cernovodeanu, 1980).
Potrivit lui C. Rezachevici (2001), în timpul domniei lui Radu Mihnea (1601 – 1626) este menționat un medic evreu din Constantinopol adus la curtea domnească; sursele contemporane sugerează că acesta avea legături cu Poarta Otomană. Această mențiune confirmă funcția diplomatică a acestor medici: transmiteau informații între Istanbul și București. Având libertatea de mișcare între Imperiul Otoman și spațiul românesc, medicii evrei au reprezentat punți de comunicare într-o epocă în care informația era esențială pentru supraviețuirea politică a unui voievodat aflat între mari puteri.
Există puține surse care să menționeze în mod expres numele și activitatea diplomatică a medicilor și este dificil a verifica credibilitatea acestora.
Un medic militar cunoscut în istoria românească a fost Marco Vraci, asociat armatei lui Mihai Viteazul. Într-un document din perioada domniei lui Mihai Viteazul (1593 – 1601), se menționează plăți pentru „Marco vraci” (medic), alături de alți membri ai curții, precum stegarii și croitorul (cf. Panaitescu, Mihai Viteazul, care citează catastifele financiare). Aceasta indică faptul că Marco Vraci era considerat parte integrantă a curții domnești, având atribuții în domeniul medical. El asigura asistența medicală de campanie, dar era prezent și la consiliile militare. Putem să gândim că un medic militar precum Marco Vraci era inevitabil integrat în schimburile de informații diplomatice. În acest fel, funcția sa medicală se intersecta cu nevoile strategice ale voievodului. Totuși, sursele istorice disponibile nu oferă detalii suplimentare despre formarea sa profesională, origine sau despre activitățile sale specifice în Țara Românească. Astfel, deși este recunoscut ca medic în documentele vremii, informațiile despre viața și contribuțiile sale rămân insuficiente pentru a construi un portret complet al său.
Nicolae Iorga, în lucrarea sa Istoria Românilor în timpul domniei lui Petru Cercel (1931), menționează un medic italian, originar din Padova, numit Giovanni Montalcini, care ar fi fost în serviciul domnitorului Petru Cercel (1583 – 1585). În lucrarea Documente privitoare la istoria românilor, editată de Eudoxiu Hurmuzaki în 1883, se menționează un medic, Giovanni Montalcini, care a avut un rol activ în relațiile diplomatice ale Țării Românești în timpul domniei lui Petru Cercel. Acesta ar fi fost implicat în corespondența cu Veneția și alte puteri occidentale și ar fi contribuit la promovarea culturii și educației în Țara Românească. Totuși, nu există dovezi documentare suplimentare care să confirme aceste informații.
Alexandru Karaman menționează pe Georgius May , un medic german activ în Țara Românească în perioada domniei lui Matei Basarab (1632 – 1654) care ar fi fost implicat în relațiile politice ale domniei, existând indicii că ar fi transmis informații către principii transilvăneni (Karaman, 2010).
Giovanni Mascellini (uneori găsit în surse și sub forma Marcellini / Masselini) este atestat în cercetarea modernă ca medic italian, născut în jurul anului 1612 (Pesaro-Urbino) și decedat în 1675 (la Galați, în drum dinspre Crimeea). Este cunoscut în special pentru tratatele / publicațiile sale medicale și pentru serviciul prestat în mediul otoman și în spațiul dunărean în secolul al XVII-lea; cercetarea recentă a lui M. Fatih Çalıșır reconstituie viața și lucrarea sa (Artis Medicæ, 1673) și plasează figura în rețele profesionale transnaționale de medici. Artis Medicæ (pe care a publicat-o în două versiuni, latină şi italiană, dedicată lui Ahmet Pașa, un demnitar otoman) este un compendiu de practică medicală și principii terapeutice care arată cum medicina europeană (în special tradiția italiană) se adapta la contextul administrativ și cultural otoman – o dovadă a integrării profesionale a medicilor europeni în infrastructura sanitară a imperiului și a rolului lor în transmiterea de cunoștințe între Occident și Orient (Çalıșır, 2021).
Mascellini a studiat medicina în Italia, probabil la Padova, și a fost familiarizat cu limba greacă, indicând o posibilă ședere la Constantinopol. Știa, de asemenea, limba latină, limba turcă, alte limbi relevante pentru contextul ottoman și bineînțeles limba italiană. Acest lucru îi permitea să fie intermediar între cultura medicală europeană și instituțiile otomane. Documentele / fragmentele citate de studii arată că Mascellini a urmat traseul Pesaro → Constantinopol → curţile dunărene → reveniri / legături cu porturile de la Marea Neagră. A ajuns în Țara Românească în jurul anului 1648, unde a fost angajat de Matei Basarab, care i-a oferit un salariu anual de 1.000 – 1.500 de reali și întreținere completă. Perioada petrecută în Muntenia a fost de aproximativ 10 ani (1648 – 1658). A slujit ca medic și lui Constantin Șerban în prima sa domniei în Țara Românească (1654 – 1658) (Gazdaru, 1987; Luca, 2004; Ionescu, 2021). Sursele spun că Mascellini avea un statut economic relativ ridicat: locuință la Târgoviște, servitori, recompense, probabil remunerații și privilegii oferite de domnitor. În timpul Răscoalei seimenilor din 1655, se spune că a pierdut o parte din averea acumulată în Țara Românească (Basalic, 2015). S-a căsătorit în Constantinopol, cu fiica doctorului danez Skovgaard, fost medic al lui Vasile Lupu (Luca, 2015). Ulterior, Mascellini a fost solicitat de demnitari turci și venețieni din Constantinopol, fiind apreciat pentru cunoștințele sale medicale.
În calitate de medic și secretar personal al lui Matei Basarab, Mascellini a fost implicat în corespondența diplomatică cu Veneția, fiind menționat în documente din 1650 și 1654 (Feodorov, 2016). Sursele îl prezintă drept „consilier apropiat, prezent nu doar la patul bolnavului, ci și la sfaturile domnești” (Gazdaru, 1987). Potrivit lui Cristian Luca, „Mascellini a reprezentat un veritabil nod transimperial, legând curtea munteană de mediile venețiene și otomane” (Luca, 2004).Corespondența sa cu agenți venețieni din Constantinopol confirmă funcția sa diplomatică.
Deși nu există dovezi că Mascellini a deținut un post formal de diplomat, există suficente elemente care sugerează că activitatea lui avea componente diplomatice.
Comunicarea oficială cu autorități otomane, dedicarea lucrării Artis Medicæ lui Ahmet Pașa, sugerând recunoaștere oficială.
Implicarea în importul de medicamente, în rețele misionare, corespondență cu entități europene (inclusiv romano-catolice), ceea ce presupune un grad de mediere culturală și politică.
Posibil act de interpretări sau traduceri între limbi, având limbajul și cultura pentru a face punte între lumi diferite.
Mascellini reprezintă un exemplu valoros de cum medicina europeană nu era doar o practică în spitale, ci și un vector al transferului cultural, al schimbului de idei, de influență. Prin scrierile sale, serviciul său la curte, contactele cu demnitari și instituții din Orient și Occident, el a jucat un rol care, deși nu strict diplomatic, contribuia la relații inter-culturale. Astfel, figura lui Mascellini reflectă modul în care profesiile intelectuale (în special medicina) în epocile moderne timpurii puteau avea implicații în diplomație, în raporturile dintre imperii, în transmisia științei și în dialogul religios (în cazul celor catolici, misionari etc.).
Iakovos / Jacobus (Giacomo) Pylarino (1659 – 1718), grec, originar din Cefalonia a fost unul dintre cei mai importanți medici ai Țării Românești la sfârșitul secolului al XVII-lea. A absolvit dreptul și medicina la Padova și Veneția. Pylarino a lucrat la Spitalul, San Lazzaro e Mendicanti, din Veneția și, pe vremea când a fost medic la curtea Țării Românești, va avea grijă ca acel spital să fie reprodus în București, dând naștere Spitalului Colțea (prima clădire nu cea actuală care a fost inaugurată în 1887). Documentele îl atestă ca medic al lui Constantin Brâncoveanu. „Pylarinos a fost medic șef în curtea domnitorilor Țării Românești” (Stavrides, 2004). El este cunoscut în istoria medicinei europene pentru contribuțiile sale la introducerea metodei de variolare (a publicat un tratat celebru despre inocularea antivariolică în 1715), fapt care l-a consacrat nu doar în spațiul românesc, ci și în Imperiul Otoman și la curțile occidentale (Fodor, 1999; Bologa, 1968). În Țara Românească a îndeplinit și roluri diplomatice, fiind trimis în misiuni la Constantinopol. În același timp a fost un intermediar între curtea munteană și puterile occidentale (Bălăceanu, 1974; Fodor, 1999). Scrisorile păstrate arată implicarea lui în transmiterea de informații către Veneția și către Imperiul Habsburgic. Pylarino a fost apreciat pentru abilitățile sale culturale și pentru vasta sa rețea de contacte, fiind invitat ulterior să practice medicina la Veneția și la Viena (Balázs, 2004). Nikolaos Stavrou observă că „Pylarinos a combinat medicina cu diplomația, fiind în același timp consul venețian” (Stavrou, 2008).
Concluzie
Țara Românească, asemenea Moldovei, a beneficiat de prezența unor medici străini și autohtoni, unii dintre ei având și atribuții diplomatice. Activitatea lor reflectă nu doar practica medicală a epocii, ci și rolul pe care domnii munteni îl acordau diplomației culturale și politice prin intermediul oamenilor de știință.
Medici precum Giovanni Mascellini și Jacobus Pylarino au combinat competențele medicale cu atribuții diplomatice, fiind indispensabili curții domnești. Ei au contribuit la legătura Munteniei cu alte puteri și cu Patriarhia Ecumenică. Această combinație de roluri arată că medicina și diplomația erau profund interconectate în Țara Românească (Fodor, 1999; Berindei, 1984; Matei, 2011). În comparație cu Moldova, prezența italiană este mult mai pronunțată, explicabilă prin tradiționalele legături comerciale și culturale dintre Muntenia și Veneția sau statele italiene.
Chiar dacă lipsesc detalii biografice, medicii anonimi trebuie încadrați în aceeași categorie a medicilor-diplomați, având misiuni la fel de importante ca și colegii lor mai celebri. Această categorie de medici-diplomați subliniază complexitatea fenomenului: în timp ce italienii reprezentau interese occidentale, medicii otomani erau garanți ai fidelității față de Istanbul.
(Editorial semnat de Vasile Astărăstoae)
Fii alături de noi pe Facebook