II. Țara Românească (Muntenia)
Curțile domnești din Țara Românească au constituit una dintre principalele centre de atracție pentru medicii străini. Domnii, confruntați cu epidemii, boli cronice și nevoia de legitimitate au adus medici din exterior. Nicolae Iorga observa, în studiul său despre trecutul medicinei românești: „Medicul străin nu era un simplu tămăduitor; el era totodată un confident și un observator politic, care, sub acoperirea meseriei sale, transmitea informații prețioase celor de acasă” (Iorga, 2013). Acest rol multiplu face ca medicii străini din Țara Românească să fie o categorie de actori istorici cu valoare politică și culturală deosebită.
În timpul lui Mircea cel Bătrân (1386–1418), izvoarele nu consemnează explicit nume de medici, dar se știe din izvoare indirecte că domnia sa a întreținut contacte cu negustorii și medicii greci și venețieni. „Documente privind Istoria României” menționează cheltuieli ale curții domnești pentru „medico” și „fisicus”, fără a oferi nume. În aceste cazuri, este foarte posibil să fi fost vorba de medici de origine greacă sau venețiană, legați de misiuni comerciale la Dunăre. Cronicile bulgare și sârbe menționează prezența unor „doctori greci” și „latini” care însoțeau curțile domnești din jurul Dunării, fapt ce face probabilă și prezența lor în Țara Românească. Conform lui Samarian (1935/2024), este probabil ca Mircea să fi avut medici bizantini și italieni la curte, ceea ce se înscrie în tiparul epocii. Astfel, perioada lui Mircea cel Bătrân marchează începutul fenomenului, chiar dacă documentarea directă rămâne fragmentară.
Domnia lui Vlad Țepeș (1448, 1456 – 1462, 1476) marchează o perioadă în care Țara Românească s-a aflat în centrul atenției diplomatice europene. Contactele cu Transilvania, Ungaria, Polonia și Veneția au adus la curtea sa nu doar soli și mercenari, ci și medici străini, care îndeplineau funcții multiple: vindecători, spioni, trimiși diplomatici.
Deși cronicile muntene interne nu rețin numele unor medici din anturajul lui Vlad, izvoarele externe sunt mai generoase. Un medic italian, menționat într-o corespondență venețiană din 1460, este amintit ca „medicus transalpinus”(probabil venețian sau ragusan după Samarian) aflat în serviciul unui „dominus Valachiae” (Holban, 1970). De asemenea, este posibil ca Vlad să fi avut medici din Brașov sau Sibiu. Într-un document emis la Sibiu în 1459, se face referire la livrarea de unguente și instrumente medicale către „terra Transalpina” (Bologa, 1972). Aceasta sugerează că Vlad se baza pe resursele medicale din Transilvania vecină.
În 1462, când Vlad a fost întemnițat la Visegrád, sursele ungare atestă prezența unui medic italian care îl îngrijea în captivitate (Gheție, 1965). Acesta nu era un medic de curte al Țării Românești, dar ilustrează totuși prezența constantă a specialiștilor străini în preajma sa.
Secolul al XVI-lea marchează o intensificare a prezenței medicilor italieni, mai ales venețieni, la curtea de la Târgoviște. Aceștia au fost solicitați pentru competența lor profesională, dar și pentru că proveneau dintr-o cultură medicală avansată. Muriano Matteo, care a activat preponderent la curtea Moldovei, consemnat și în Țara Românească reprezintă un exemplu al acestui tip de circulație culturală. În Țara Românească, izvoarele atestă prezența altor medici venețieni, între care Bartolomeo Brutti, care apare în documente diplomatice din epocă (Holban, 1968).
Radu cel Mare (1495 – 1508) este primul domn muntean la care apar documente mai clare despre medici. Domnia lui Radu cel Mare marchează un moment de stabilizare culturală și religioasă, ilustrată de primirea călugărilor greci și de aducerea lui Nifon, patriarhul Constantinopolului, la Târgoviște. În acel context, izvoarele menționează prezența medicilor greci și italieni la curtea sa veniți de la Constantinopol și Veneția. Un izvor valoros este relatarea călugărului venețian Pietro Bolognetti, care nota în 1505 că „la curtea voievodului Valahiei se aflau medici greci și italieni, plătiți cu aur și hrană bogată” (Holban, 1968). Potrivit lui Nicolae Iorga, Radu cel Mare avea în anturajul său un medic grec, care era responsabil nu doar de sănătatea domnului, ci și de supravegherea bolnavilor din bolnițele mănăstirilor ctitorite. Tot în această perioadă este atestat documentar un medic italian, Francesco della Valle, originar din Padova, care a petrecut câțiva ani la curtea de la Târgoviște (Samarian, 1935). Într-o scrisoare venețiană din 1502 se menționează trimiterea de medicamente „in Valachia Radu principe” (Holban, 1970), ceea ce demonstrează existența unor relații stabile cu centrele farmaceutice italiene.
Neagoe Basarab (1512 – 1521), cunoscut pentru Învățăturile către fiul său Teodosie, a fost un domn cu orientări culturale bizantine și filantropice. El a susținut construirea de bolnițe mănăstirești (precum la Curtea de Argeș) și a apelat la medici greci și arabi, proveniți din Constantinopol și Adrianopol. Valeriu Bologa (1972) menționează că Neagoe Basarab a avut un medic personal, identificat în documente sub numele de „Iani, doctor grec”, adus de la Patriarhia ecumenică. Acesta era probabil specializat în medicină umorală, tradițională bizantină. Cronicile și documentele vremii menționează că Neagoe a beneficiat de serviciile unor medici italieni și greci. Un alt medic amintit indirect este un doctor grec, venit probabil de la Muntele Athos, unde Neagoe avea legături spirituale și politice (Bologa, 1972). Acest medic este menționat în legătură cu tratamentul bolilor cronice de care suferea domnul. Neagoe Basarab este important și pentru faptul că a întreținut relații diplomatice cu Veneția și cu Roma, ceea ce a facilitat trimiterea de remedii și instrumente medicale. O scrisoare venețiană din 1519 vorbește despre „medicamenta ad principem Valachiae missa” (Holban, 1970), fapt ce confirmă că aprovizionarea cu produse farmaceutice era deja o practică curentă.
Radu cel Mare şi Neagoe Basarab sunt exemple de recrutori internaţionali.
Documentele (cărți de cerere, hrisove, corespondența cu oaspeți străini) atestă pentru domnii începutului de secol XVI apeluri la medici greci și italieni, plătiţi „cu aur și hrană” (Holban, 1968).
Radu Paisie (1535 – 1545) este menționat ca având un medic grec, probabil stabilit la Târgoviște refugiat din Constantinopol (Iorga, 2013). Acesta era responsabil și pentru bolnița mănăstirii Dealu, ctitoria voievodului.
În timpul lui Alexandru II Mircea (1568 – 1577) corespondența diplomatică menționează medici italieni și greci la curtea sa, plătiți pentru a îngriji familia domnească. Sursele externe vorbesc despre un medic italian numit Giovanni Battista da Modena, prezent în misiuni diplomatice la Poartă și folosit de domn ca agent de legătură cu Veneția (Samarian, 1935/2024).
În epoca lui Mihnea Turcitul (1577 – 1583, 1585 – 1591), sunt menționați medici greci și turci, în special în legătură cu vizitele la Constantinopol. Potrivit Mariei Holban (1970), Mihnea a apelat la „doctori ai sultanului”, pe care i-a chemat temporar la curtea de la București.
Mihai Viteazul (1593 – 1601) este voievodul care a folosit cel mai intens serviciile medicilor străini. Domnia lui Mihai Viteazul constituie în secolul al XVI-lea momentul de maximă vizibilitate a medicilor străini în Țara Românească. Contextul internațional al domniei sale, cu misiuni diplomatice la Viena, Roma, Cracovia și Constantinopol, a făcut ca medicii să fie și canale de comunicare. Printre medicii săi consemnați sunt: Jerzy Mielecki (medic polonez menționat de Jan Długosz ), Jerome Carli – medic italian, prezent la curtea lui Mihai (menționat în corespondența venețiană), Andrea Canonici, medic italian (legat de activitatea diplomatică venețiană și de îngrijirea voievodului), medicii greci și levantini ai Patriarhiei de la Constantinopol (care apar în corespondența domnească). Documentele pomenesc prezența unor „fizici” proveniți din Constantinopol și din mediul fanariot timpuriu. Alegerea unor medici italieni nu este întâmplătoare: Veneția și Roma erau în acea vreme centre ale medicinei universitare, iar Mihai își dorea consolidarea imaginii de principe european. După 1600, în cursul contactelor cu Rudolf al II-lea şi reprezentanţii Habsburgilor, Mihai a fost consultat de medici imperiali; arhivele habsburgice (Viena, Praga) conțin rapoarte de examinare clinică în cazul unor elite străine, iar sintezele moderne confirmă astfel de consultaţii pentru Mihai (Bologa,1972; Samarian, 2024; Denize, 2004). Eugen Denize subliniază: „Mihai nu putea să aibă încredere decât în oameni legați de rețele internaționale; medicii venețieni sau greci, aflați la curtea sa, erau totodată emisari ai Vaticanului sau ai Porții” (Denize, 2004).
Pe întreaga perioadă a secolului XVII, curțile muntene au beneficiat de o diversitate etnică și profesională a medicilor străini: italieni, greci, sași, unguri și chiar turci în anumite momente. Aceștia erau atrași nu doar de stabilitatea domnitorilor, ci și de prestigiu și recompense financiare.
Radu Mihnea a domnit în Muntenia între 1601 – 1602, 1611 – 1616 și 1620 – 1623, o perioadă instabilă şi cu intensă mobilitate politică. După cum menționează Brătescu (1975), Radu Mihnea a întreținut o curte occidentalizată, în care medicina era parte integrantă a protocolului domnesc. Sursele secundare îl plasează în contextul în care medici italieni precum Pietro Andrea Canonici (pomenit și la Mihai Viteazul) ar fi fost în contact cu curtea sa. Basculând frecvent între influențele otomane și cele habsburgice, Radu Mihnea a apelat la practicieni din ambele spații; conturile curții dovedesc plăți pentru „doftori” la sosiri și în cazul unor complicații de sănătate palatină (Samarian, 2024; Bologa, 1972). Radu Mihnea a avut medici habsburgici care l-au asistat, fapt consemnat în corespondența diplomatică a vremii (Xenopol, 1930). Aceștia nu erau doar vindecători, ci și agenți ai intereselor imperiale.
Domnia lui Matei Basarab (1632 – 1654) a fost una dintre cele mai lungi și stabile din istoria Țării Românești în secolul al XVII-lea. În acest context, relația cu medicii străini a dobândit o importanță deosebită. Stabilitatea politică a favorizat atragerea unor specialiști din spațiul balcanic, central-european și italian, iar Matei Basarab a demonstrat o preocupare constantă pentru sănătatea sa și a curții.
Potrivit lui Nicolae Iorga, Matei Basarab a apelat la mai mulți medici greci și italieni, unii fiind legați de misiunile diplomatice la Constantinopol și Viena. Conform lui Pompei Gh. Samarian (2024), un medic venețian este menționat ca făcând parte din suita domnului, în timp ce un altul, probabil originar din Dalmația, apare într-un act de cancelarie al anilor 1640.
Această rețea reflectă orientarea dublă a politicii lui Matei Basarab – spre Imperiul Otoman, dar și spre Habsburgi și statele italiene.
Un rol aparte l-au avut medicii greci, legați de Fanar și de Patriarhia Ecumenică. Ei aveau o poziție privilegiată la curtea de la Târgoviște, nu doar pentru cunoștințele lor medicale, ci și pentru legăturile culturale și religioase. Unii dintre acești medici greci au fost implicați în organizarea bolnițelor mănăstirești, sprijinite de Matei Basarab, precum cele de la Căldărușani și Arnota (Brătescu, 1975). În același timp, documentele vremii menționează și medici sași și unguri veniți din Transilvania, chemați mai ales în momente de boală gravă. Aceștia aduceau cu ei experiența școlilor medicale din Viena și Buda, precum și tratate medicale traduse din latină.
Este important de subliniat că interesul lui Matei Basarab pentru medicină se reflectă și în sprijinirea tipăririi unor lucrări cu caracter medico-religios, precum traduceri de texte bizantine și slavone, ce includeau sfaturi de igienă și tratamente populare. Această dublă dimensiune – între medicina erudită adusă de medici străini și medicina tradițională românească – a fost una dintre caracteristicile epocii.
Domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714) reprezintă unul dintre cele mai complexe momente ale istoriei politice și culturale a Țării Românești, fiind marcată atât de presiunile otomane, cât și de diplomația subtilă între marile puteri europene. În acest context, activitatea medicilor străini de la curtea sa nu poate fi privită doar din perspectiva ocrotirii sănătății domnului și familiei sale, ci și ca un element esențial al contactelor cu Occidentul.
Brâncoveanu a întreținut o curte somptuoasă, care rivaliza cu aceea a principilor europeni, iar prezența medicilor străini era o condiție sine qua non a prestigiului și a funcționării acesteia. Sursele documentare menționează mai mulți medici, majoritatea de origine italiană și germană, aduși prin rețele diplomatice și comerciale. Astfel, un rol important l-au avut medicii legați de Veneția și de Habsburgi, cu care domnitorul întreținea relații discrete, dar constante.
Printre medicii atestați la curtea brâncovenească se numără doctorul Anton Maria del Chiaro, de origine florentină, care, deși mai cunoscut ca secretar și memorialist, avea și pregătire medicală și farmacologică, aspect subliniat de contemporani (Holban, 1968).
De asemenea, izvoarele consemnează prezența unor medici greci și fanarioți, trimiși prin intermediul Patriarhiei de Constantinopol, care combinau practica medicală tradițională cu influențe occidentale. Un exemplu este doctorul Gheorghe Chrysant, originar din insulele grecești, menționat ca având o poziție privilegiată în anturajul domnitorului (Iorga, 1966,).
Mai sunt atestați Iacob Pylarino (din Padova), Ioan Comnen Milibdos (grec din Bizanț), medicii de curte Pantaleon Caliarchi (grec), Bartolomeo Ferrati (italian sau german?), Brecht von Brechtenberg (german), Giorgios Hypomenas, Giorgios Hrisogonos, Stavros și Ioannis Mulaimis (greci), Eustatius Placicus (italian sau grec?). Levantinul Antonio Corai (Corea) a fost medic al curții apoi avertizor în context politic periculos (Buda, 2014; Tanase, 2015; Oprea, 2015).
Trebuie subliniat faptul că Brâncoveanu a sprijinit și organizarea unui cadru instituțional pentru asistența medicală. Bolnițele mănăstirilor ctitorite sau sprijinite de domn (precum Hurezi, Sâmbăta de Sus, Văcărești) au primit medici și bărbieri străini, plătiți din veniturile domnești. Astfel, politica sa culturală și religioasă includea explicit dimensiunea medicală (Radu, 1980).
În același timp, domnul a facilitat importul de leacuri, plante medicinale și instrumente chirurgicale din Occident, folosindu-se de rețelele comerciale ale negustorilor greci și italieni din Țara Românească. Aceste importuri erau necesare atât pentru curte, cât și pentru mănăstirile-spital, care deveniseră centre de asistență pentru boală și sărăcie (Papacostea, 1999).
De remarcat interesul pentru tipărirea unor texte medicale și pentru menținerea contactului direct cu universitățile occidentale. Documentele arată că unii dintre medicii săi aveau titluri universitare obținute la Padova, Bologna sau Viena, ceea ce confirma integrarea Țării Românești în circuitul științific european (Bercuș, 1981).
Se poate spune că, în timpul lui Constantin Brâncoveanu, medicina străină nu doar că s-a consolidat la nivel de curte domnească, dar a început să fie utilizată și ca instrument diplomatic și cultural, ridicând prestigiul Țării Românești și integrând-o mai vizibil în Europa.
Gheorghe Duca (1678 – 1688), domn al Țării Românești într-o perioadă de tensiuni politice între Poartă, Habsburgi și Moscova, a menținut tradiția apelului la medici străini. În scrisorile sale către Patriarhia de Constantinopol și către Veneția, se menționează prezența unor: medici italieni, aduși pentru tratarea bolilor acute ale domnului și boierilor; medici greci, implicați în supravegherea bolnițelor și în educația medicală a personalului curții (Bologa, 1972).
Concluzii
1. Prezența medicilor străini în Țara Românească, de la Mircea cel Bătrân până la Gheorghe Duca, este un fenomen complex, care reflectă atât necesităţi medicale, cât şi strategii politice de prestigiu și ilustrează caracterul deschis și cosmopolit al curților domnești. Medicii străini au provenit din medii bizantine, otomane, italiene, venețiene și habsburgice, fiind mai mult decât vindecători: agenți diplomatici, spioni și consilieri. Prezența medicilor străini în Țara Românească între secolele XIV – XVII dovedește integrarea acestei țări în circuitul european al profesioniștilor și ideilor.
2. Dacă în Moldova rolul principal l-au avut medicii polonezi, unguri și germani, în Țara Românească predomină medicii venețieni, greci și otomani. Acest fapt reflectă poziția geopolitică diferită a celor două țări: Moldova orientată spre Polonia și Transilvania, Țara Românească spre Dunăre, Constantinopol și Veneția.
3. Medicii străini aduceau nu doar cunoștințe medicale, ci și conexiuni cu universități, negustori și curți europene. Pe baza menţiunilor, putem împărți practicanții străini în următoarele categorii:
- Medici universitari occidentali – tratau cazuri complexe, redactau rapoarte și, ocazional, primeau salarii fixe.
- Medici greci / fanarioți – dominați de practica bizantină și de rețelele ortodoxe (Patriarhia).
- Practicieni levantini / otomani (inclusiv evrei din Pera / Constantinopol) – erau consultanți pentru afecțiuni specifice, dar și mediatori între Poartă și Principat.
- Medici imperiali / habsburgi – consultați mai pregnant în secolul XVI – XVII, în contextul noilor relații diplomatice.
(Editorial semnat de Vasile Astărăstoae)
Citiți și MINA aduce arta imersivă la Iași
Fii alături de noi pe Facebook