O nenorocire s-a abătut asupra unei familii frumoase din Iași. Oamenii au acum nevoie de ajutor. Casa le-a ars în 2007, iar după ce au reconstruit-o, s-a făcut din nou scrum. Tatăl și-a pierdut viața în primul incendiu, iar mama și copiii ei, cuminți și silitori, încearcă să-și refacă viața.
Iată povestea detaliată care vă va emoționa cu siguranță:
Ana este de departe o copilă specială. Mereu zâmbitoare, gata oricand să – ți sară în ajutor, niciodată obosită sau plictisită. Oricine a avut nevoie de ea, fie coleg, fie vecin sau om sărman în atenția vreunei instituții de ocrotire (ONG) și i-a cerut sprijinul, a găsit la Ana o mână caldă, o vorbă bună sau un mic dar.
O vezi pe stradă radiind a bunătate și nici nu-ți poți imagina prin câte greutăți a putut trece și cum de a revărsat Dumnezeu asupra ei atâta forță interioară.
Cu vreo doi ani în urmă poposise în bisericuța noastră pentru voluntariat, în calitate de studentă la Facultatea de Asistență Socială (acum este la master). Pe la Paștele trecut, din bănuții ei de bursă, nu s-a putut abține, și tot a îmbrăcat doi copii sărmani. Nu s-a plâns și nu nici nu m-am gândit că ar avea și ea nevoie de ajutor.
Ca pe 9 iulie…
Ultimele pregătiri pentru tabăra la mare în Biserica Maternității Cuza Vodă lăsau impresia ca vin turcii peste noi.
La ușă își face prezența Ana… nezâmbitoare.
O întreb, încercând să binedispun atmosfera, dacă și-a luat și bagajele de voluntar cu ea. Știam că nu poate merge cu noi la Eforie, dar mă gândeam că i s-au schimbat prioritățile.
„-Părinte, nouă ne-a ars casa noaptea trecută. Am pierdut totul, dar, slavă Domnului, frații și mama sunt bine.
-Dar tata?”
În următoarele minute aveam să aflu câtă durere se abătuse asupra acestei ființe…
În decembrie 2007 focul distrugea pentru prima dată colțul de rai pe care părinții, oameni vrednici, îl ridicase pentru cei trei copilași, Ana, Gabriel și Maria.
Incendiul luase totul. În lupta cu flăcările tatăl a căzut răpus, dându-și viața pentru copii. Din păcate, mijlociul, Gabriel, a avut și el de suferit. Pruncul, cu arsuri de 75%, s-a încăpățânat să trăiască, dar fără degete, fara urechi, fără nas și fără minunatul păr șaten moștenit de la tata.
Mama, cu ajutorul comunității, a muncit din răsputeri să – și refacă gospodăria, să – și ducă pruncii la școală, dar lucrurile nu mai erau la fel. Depresia, depășită numai cu dragostea nemărginită a copiilor, bolile ce au început să-i macine din ce în ce mai mult sănătatea, au forțat-o pe Ana să se responsabilizeze mult prea devreme. La fel și frații mai mici.
Înainte de noaptea zilei de 8 spre 9 iulie 2019
Ana, deși în vacanța mult meritată, se pregătea sa meargă la muncă. Pana să înceapă cursurile de master, acasă, Gabriel, elev în clasa a X-a la o școală prestigioasă din Botoșani, și Maria, o școlăriță plină de calități, într – a VII-a, aveau nevoie de multe la început de septembrie, iar bursa ei mult prea mică față de cheltuielile casei.
Soneria telefonului vechi de când bunica o bucura în fiecare dimineață pentru că la celalalt capăt mama îi înșiruia noutățile gospodăriei și o binecuvânta pentru o nouă zi.
De data aceasta a fost altfel. Vocea tremurândă, înăbușită în lacrimi, a dat cumplita veste:
,,-Draga mamei, suntem pierduți! Văpaia ne-a înghițit casa,… și animalele,… și grajdul și… totul.”
„-Dar Gabi,… Maria…?”
„-Sunt lângă mine, Slavă Domnului, au scăpat teferi, dar totul este scrum!”
Scurtul dialog s-a întrerupt, nu pentru că ar fi căzut rețeaua, ci pentru că preț de câteva minute, lacrimile pe de o parte și de alta, au potopit vocile, și așa stinse…
(…) Câteva zeci de minute mai târziu, Dumnezeu a mânat-o pe Ana la noi în Biserică. Ca cei ce nu ne-am priceput la altceva, i-am adus pe Gabriel și pe sora cea mică de urgență la Iași, spre a se bucura alături de noi în tabăra timp de o săptămână, în timp ce Anei i-am cerut să fugă acasă și să o ridice pe mama din cenușa prin care scormonea de zor, chiar dacă știa bine că acolo nu mai este nimic.
O săptămână mai târziu, cu mintea limpede am constatat că ridicarea unei noi locuințe într-un loc fără viitor, încărcat de suferință nemărginită, este cu neputință, iar mama nu mai are nici o resursă interioară pentru a o lua din nou de la capăt și nici frații mai mici.
Gândul că este nevoie de o locuință într-un oraș mare cum este Iașiul sau Botisaniul, de unde copiilor să le vină ușor să meargă la școală, iar mamei să-și poarte de sănătate, și-a făcut loc încet, încet în conștiința noastră.
De aici lucrurile au început să fie rânduite, parcă numai de Dumnezeu:
1. Primul telefon dat lui Mihai, un prieten al Bisericii noastre și al copiilor sărmani, constructor de case trainice, a adus și el o veste bună:
,,-Părinte, eu dau locuința în acest cartier cu 40.000 de euro, dar pentru copilașii de care vorbiți dumneavoastră, renunț la toate avantajele, mai las de la mine și o dau cu 32.000! „
2. Cristina, o domnișoară de prin Ardeal, ce căuta să facă o faptă bună fără să știe nimeni, îmi aduce într-o zi la altar un plic cu 5.000 de euro ,,pentru ce-i mai urgent în activitatea Bisericii.”
3. Prind câțiva cunoscuți în Biserică, vreo doi doctori în zi de leafă, îi caut prin buzunare, întorc cutiuțele și le scutur, strig pe la voluntari în Biserică și mai ies vreo 3.000.
4. Ana, între timp, numai vești bune. Gabi și Maria transferați la școală în Iași. Căsuța modestă ce le-am închiriat-o, minunată. Mai mult, cunoscuții, colegii și pusculițele ei și ale fraților au adunat aproape 10.000 de euro.
Trag linie și, după aritmetica mea, îmi iese la socoteală că ar mai fi nevoie de 14.000 de euro.
Patru oameni minunați care pot merge mai departe cu 14.000 de euro ai noștri.
Putem să-i adunăm?
Putem să le oferim o casă?
Putem să oferim unei văduve și celor 3 copii ai ei mângâiere, fericire și speranță?
Puteți dona în conturile Asociației Glasul Vieții cu mențiunea ,,o căsuța pentru Ana și frații ei”.
Asociatia Glasul Vietii
BANCA TRANSILVANIA
RON RO64BTRLRONCRT00W8759401
EURO RO49BTRLEURCRT00W8759401
USD RO89BTRLUSDCRT00W8759401
Cod Swift BTRL RO 22