Ultramaratonistul Tibi Useriu este internat in spital pentru refacere

 

 

Ultramaratonistul Tibi Useriu este internat in spital pentru refacere

Written by  Feb 06, 2019

Tibi Uşeriu a fost singurul român care a luat startul luna aceasta la Yukon Arctic Ultra,  unul dintre cele mai dure ultramaratoane din lume, care se desfăşoară în Canada, aproape de 6633 Arctic Ultra, competiţie pe care sportivul a câştigat-o de trei ori consecutiv.

  Cursa presupune parcurgerea a 700 de kilometri prin sălbăticie, la temperaturi care pot să ajungă şi la -50 de grade. Tocmai aceste temperaturi extreme pot duce la serioase probleme de sănătate. În 2018, un italian s-a ales cu picioarele şi palmele amputate, din cauza degerăturilor.   Tibi Uşeriu a reuşit să parcurgă în jur de 90 de kilometri în primele 24 de ore ale curse. La un  control de rutină, medicii au constatat că acesta avea degetele de la piciorul stâng degerate. Sportivul se află de două zile în Spitalul General Whitehorse, una dintre cele mai bune clinici specializate în degerături din lume. Într-o amplă postare pe pagina sa de Facebook, Tibi Uşeriu vorbeşte despre starea sa de sănătate, dar şi despre experienţa sa de la Yukon Arctic Ultra:   „Pun pariu că mulţi dintre voi vă puneţi întrebarea asta. Adică merită să mergi la capătul lumii ca să îngheţi în somn, ca fetiţa cu chibriturile? Bineînţeles că merită! La fel ca fiecare secundă trăită din viaţa asta.   Iar ratările sunt, de fiecare dată, un profesor mai eficient decât orice triumf. Ele fac parte din poveste şi trebuie să fie asumate ca atare. Cum ar fi seria de ghinioane de la Tor de Géants, pe care nu o să le uit cât oi trăi.   Acum sunt în spital, conectat la aparate şi monitoare. Am o pijama ridicolă, cu picăţele. Timp de 5 zile, cam 6 ore pe zi, o să fac un fel de dializă menită să-mi dilate vasele sanguine. Apoi mi se va decide soarta. Mi-e rău, văd triplu şi am senzaţia că îmi crapă capul.   În loc să alerg prin sălbăticie, cum mi-aş dori, stau legat de un pat cu multe fire. În loc să termin restul de 600 de kilometri pentru care am venit, am timp de confesiuni. Asta mă cam deranjează.   Degetele de la piciorul stâng nu le simt în continuare. Sunt băşicate, umflate şi arată dramatic. Medicii zic că toate astea sunt semne bune, deşi mie, sincer, nu-mi par. Am timp să reflectez. E momentul ideal de sinceritate, în care să te întrebi cum de ţi s-a întâmplat tocmai ţie chestia asta. De ce? Ce clişeu.   Şi mai ales, să te întrebi dacă a meritat. Ăsta e genul de întrebare de pus la sfârşitul vieţii, atunci când tragi linie şi te uiţi înapoi la tot filmul, neîntrerupt de reclame. O pun iată, mai devreme.   Criticilor de canapea şi de tastatură, care se întreabă de ce şi-o tot caută prin iaduri de gheaţă vedeta asta de carton, o să le spun că da, a meritat din plin. Poate n-o să înţeleagă. Nu e important. Ce e important pentru mine, nu trebuie să fie neapărat valabil pentru restul lumii, nu-i aşa?   Eu am venit aici cu un scop, ca într-o misiune, călăuzit de o cauză în care cred foarte tare. Şi anume că Via Transilvanica ( https://www.viatransilvanica.com/ ), drumuleţul ăsta al nostru, s-ar putea ca, într-o bună zi, să ne unească mai mult decât toate festivismele centenare la un loc.   Visez să alerg într-o bună zi toţi cei 1.000 de kilometri. Cu toate degetele de la picioare, dacă se poate. Le mulţumesc, aşadar, tuturor sutelor de necunoscuţi care au făcut donaţii pentru cauza noastră. Lista e în continuare deschisă. Acest lucru îmi spune că suntem pe o cale bună. O cale care seamănă mult cu o cursă extremă şi pe care o vom duce la capăt, fiindcă alergăm împreună, într-o mare şi frumoasă echipă.   Aşa şi, cum s-a întâmplat?   Asta e o altă întrebare nepusă, la care mă simt dator să răspund. S-a întâmplat din prostia mea. Îmi stă în gât să o recunosc, dar fix aşa e.   În cursele astea petrecute în condiţii extreme, nu are voie să-ţi scape absolut nimic. Trebuie să fii 100% prezent, concentrat, atent la cele mai mici semne şi detalii.   Dacă bietul Roberto Zanda nu şi-ar fi pierdut luciditatea anul trecut, poate azi nu avea amputate ambele picioare, plus mâna dreaptă. A fost un caz dramatic, care a ridicat la maximum nivelul de alertă al organizatorilor de la Yukon Ultra.   Povestea mea s-a întâmplat aşa. Ca de obicei, am pornit tare, cu o strategie clară în minte. După aproape 100 de kilometri am ajuns în punctul doi de control.   Eram pe poziţia a treia. Mă simţeam bine şi totul părea în grafic. Planul meu era să dorm puţin şi să plec înaintea numărului unu. Iar aici, adrenalina mi-a jucat o festă neaşteptată.   Ajunsesem în acest punct după o urcare şi eram plin de elan. Am dormit doar două ore. Afară. Aşa era regula. Încălzit fiind şi focalizat pe strategia de a trece în frunte, acolo unde îmi place de obicei, am ratat din ecuaţie două detalii esenţiale.   Primul a fost temperatura. Eram convins că sunt în jur de -20 de grade, însă, aveam să aflu prea târziu, the real feel era de -44! Al doilea a fost echipamentul. În sanie aveam încălzitoare, papucei de puf, ciorapi groşi, de toate. Le-am ignorat cu bună ştiinţă.   M-am mulţumit cu o echipare uşoară, necorespunzătoare, şi asta a fost o mare greşeală. Am intrat în sacul de puf îmbrăcat prost şi, fără să am cea mai mică bănuială, în două ore am îngheţat frumuşel, în somn.   Noroc că organizatorii au impus o regulă nouă de control medical al extremităţilor fiecărui participant care pleacă din punctele de control: nas, urechi, mâini şi picioare. Am pornit GPS track şi m-am prezentat la controlul de rutină. Nu prea aveam răbdare, mă mâncau tălpile să o tai. Nu simţeam nimic în neregulă, umblam perfect normal. Doar că toate degetele de la piciorul stâng îmi erau albastre ca albastrul de Voroneţ.   Când am citit panica din ochii lor, am ştiut că lucrurile vor lua altă întorsătură decât în planurile mele. Viaţa are talentul să ne surprindă uneori. Degeaba am protestat. Degeaba m-am dat cocoş.   A fost chemat un elicopter şi, ca vântul, m-am trezit la spital. Din albastre, degetele se făcuseră acum negre. Şi nu le mai simţeam. Medicii au zis că sunt degerături de gradul III. Drept urmare, mă tratează cum ştiu ei mai bine. Le sunt recunoscător.   Concluzii? Am încasat o nouă lecţie de băgat la cap. Natura trebuie respectată, cu ea nu e de joacă. La termometru e bine să te uiţi, nu să te bazezi pe simţuri. Decât să mori ca un erou, mai bine te laşi salvat. Îmi plac lucrurile neterminate? Nu, deloc. Ştiu că n-are nici o noimă şi sună a bravadă, dar chiar acum, cum stau pe spate cu ochii în neon, îndrăznesc să mă imaginez la anul din nou aici în Yukon, alergând prin pustiul alb, cu toate degetele la purtător sau fără.   Regret ceva? Ca de obicei, nimic. Drumul cel adevărat stă mereu înainte. Vă mulţumesc tuturor pentru încurajări, susţinere şi gânduri bune. Vă mulţumesc că vă pasă de Via Transilvanica. Să ne reauzim sănătoşi acasă.”



sursa: adevarul.ro

Add comment


Security code
Refresh

Arhiva Iasi TV Life

« April 2019 »
Mon Tue Wed Thu Fri Sat Sun
1 2 3 4 5 6 7
8 9 10 11 12 13 14
15 16 17 18 19 20 21
22 23 24 25 26 27 28
29 30