Nichita Danilov: Emil Brumaru și bucătăria sa celestă

 

 

×

Warning

JUser: :_load: Unable to load user with ID: 82

JUser: :_load: Unable to load user with ID: 75

Nichita Danilov: Emil Brumaru și bucătăria sa celestă

Written by  Jan 08, 2019

Poezia lui Emil Brumaru îşi are originea, cred, în celebrul tablou al lui Sal­vador Dali, Persistenţa memoriei, unde ceasurile se dilată, scurgîndu-se în peisajul din jur.

Lucrurile din poezia lui Emil Brumaru au o existenţă voluptuoasă; cresc, dospesc înăuntrul lor şi ne îmbie nu la contem­plaţie ascetică, ci la un vis tulburător, erotic. La un erotism somnolent, devorator. Obiectele cele mai banale îşi deschid corola asemenea unor uriaşe flori carnivore şi ne atrag ca nişte fluturi frivoli, prin polenul şi strălucirea lor, spre un tărîm al pierzaniei.

Poetul, precum Robinson-ul lui Michel Tournier din Lim­burile Pacificului, se împreunează cu natura, dar nu cu mandragorele din poieniţa insulei, ci cu obiectele casnice din bucătăria sa, determinîndu-le să se înmulţească într-un mod delicios şi halucinant, totodată. Natura lui Emil Brumam are parcă ceva din naivitatea tablourilor vameşului Rousseau. Formele sînt pline, rotunde. Pocnesc ca nişte fructe răscoapte într-un spaţiu luminos, luxuriant. Lucrurile nu înfloresc, ci se încarcă de rod dintr-odată. Florile sunt, în acelaşi timp, şi flori, şi fructe. E un univers paradiziac, în care fructele ispitei sînt tăvălite prin zahăr vanilat şi ofe­rite de-o Evă împodobită cu trei sîni (vezi Reparata) tuturor vieţuitoarelor Paradisului. Căderea n-o cunoaşte numai omul, ci „tot creatul”, ba – am putea spune – şi „tot increatul”.

Nici Demiurgul nu este departe de a cădea-n ispită, cu una din făpturile sale: deşi Emil Brumaru nu crede în „increat”, avînd impresia că „increatul” e o pură speculaţie estetică – mai lăsaţi-mă în pace cu increatul!, ce increat, spune – îl putem asigura că increatul există în stare maturară sub formă de gra­nule fine şi infime firicele de praf de culoarea rubinului chiar într-unul dintre sertăraşele biroului său de fost corector în spectrul vechii clădiri ce adăpostea pe vremuri redacţia Convorbirilor literare, luînd diverse înfăţişări. Dacă va binevoi poetul Emil Brumaru să deschidă sertăraşul memoriei sale, va vedea chiar acum „increatul” în toată strălucirea sa: mic şi cu creastă roşie, în cizmuliţe galbene, plimbîndu-se de la un capăt într-altul al biroului. Da, increatul există, numai tre­buie să ai ochi să-1 vezi. Şi poetul Emil Brumaru, pare-se, face tot posibilul să-l alunge din conştiinţa sa. De ce? Increatul e un individ mic şi oarecum simpatic, cu faţa verde şi creasta roşie. Cînd miaună, cînd strigă cucurigu, mai mare dragul să pui mîna pe el şi să-l pipăi. El există de cînd lumea şi va exista cît timp va exista şi ea, ba şi mai mult timp după aceasta. Cu aceeaşi paşi va măsura dintr-un capăt în altul sertăraşul. Apoi va dispărea şi el în urma Universului şi va rămîne doar un birou cu sertăraşe pline de şpalturi. Printre cei care l-au văzut ultima oară se numără, fără îndoială, şi Dali. Amintiţi-vă de girafa sa în flăcări. Oare ce se găsea în fiecare sertăraş din pieptul girafei, dacă nu increatul?! Închid aici această paranteză, nu înainte însă de-a preciza că şi poezia lui Emil Brumaru este plină de tot felul de sertăraşe, în care dracu' ştie cine sau ce se află. Increatul este lucru sau fiinţă? Suflet sau fantoşă? Cine sau ce? Jumătate capră, trei sferturi berbec şi în întregime linguriţă de amestecat ceai! Nu mă întrebaţi cum arată! Nu ştiu nimic despre el. Nu l-am văzut şi nu voi să-l văz vreodată !

Obiectele posedă coapse şi sîni. Copacii cresc bucălaţi, gră­sulii, ca nişte îngeraşi dolofani. Frunzele şoptesc ademenitor, florile clipesc din pleoape, mişcîndu-şi în lumină alene genele lungi şi parfumate. Regnul animal se amestecă nu numai cu regnul vegetal, ci şi cu cel mineral. La rădăcina unui copac poţi sta ca pe şoldurile unei femei. În ramurile unui arbore te poţi abandona ca în braţele unei amante. Uşile poartă fustiţe, scaunele – ciorapi cu jartiere, farfuriile au sutiene, şerveţelele, chiloţei de tablă, becul este un falus luminos etc., etc.

Există aici şi o Reparată, un ciudat exemplar feminin cu trei sîni şi zece coapse, o adevărată Evă a acestui Paradis casnic, căreia poetul îi înalţă imnuri de slavă: „Eşti proaspătă în dimineaţa asta / ca fructele în pijama de brumă / Pe care melci spumoşi îşi lasă pasta. / Făptura ta aluaturi moi însuma / crescute bine-n untdelemnuri sfinte / Şi-n locuri ruşinoase cu smo­chine" (Elogiul Reparatei I). Iarba este încăr­cată de rouă, iar ramurile pomilor se întind ca nişte tentacule terminate cu ventuze.

Fiecare obiect atrage prin forma sa schim­bătoare, prin culoare şi mireasmă. E o împreunare de lucruri în aer, de împerecheri hibride dintre linguri şi cuţite, motani uriaşi şi clanţe moi şi blege. O perversiune erotică a obiectelor în spaţiu O muzică a simţurilor, în care organele plutesc des­prinse de corp într-o beţie uluitoare, valsînd unele pe lîngă altele, unduindu-se gingaş; o opulenţă a formelor cuprinse de o stare afrodiziacă. Obiectele parcă dansează sub fluierul unui mag hazliu, iar formele devin tot mai pline, tot mai voluptuoase. Lucrurile sînt lunecoase ca nişte moluşte, plutesc asemenea unor vulve deschise peste iarba plină de melci molîi şi uriaşi, „catife­laţi” de rouă. Făpturile sînt avide de senzaţii.

Toată natura lui Emil Brumaru e feminizată. Atmosfera e vîscoasă, lascivă. Plină de secreţii şi seve. Obiectele nu respiră aer, ci sosuri ape­tisante, înoată în sucuri îndulcite cu zahăr sau miere. Lucrurile, tîrîndu-se, lasă în urma lor bale colorate. Observăm apoi că întregul spaţiu este de genul feminin: bucătăria.

O lumină stătută, de gălbenuş de ou, pătrunde printre perdelele de catifea şi se revarsă greu peste lucrurile moleşite de căldură. Melcii zac pe podele, în farfurii, pe dulapuri: oglinzile sînt moi ca nişte cîrpe sau mai degrabă ca nişte perini, în care poţi să te scufunzi cu sufletul cuprins de o dulce şi moldove­nească moleşeală. Totul e moale, călduţ.

Aici, în bucătărie, vin să-şi petreacă timpul personaje ca Julien Ospitalierul şi detectivul Artur, doi Robinsoni naufra­giaţi printre oale, cratiţe şi ulcele, crescînd melci şi cultivînd răsaduri de cuţite, sub privirea avidă a clanţelor de la uşi, a chiuvetei şi a maşinii de tocat carne, obiect sadic simbolizînd sexul opus.

Detectivul Artur îşi umple pipa cu crini şi cîntă la flaut în timp ce „fluturii beau catifea, iar căţeii mănîncă dantelele şi ciucurii de pe feţele de masă”. Şi tot aici, Julien Ospitalierul iubeşte „o ceşcuţă de ceai chinezească / pictată cu scene naive”, care-1 înşală (ea, ceşcuţa, n.n.) şi pînă la urmă îl şi părăseşte în favoarea unui „dulap sumbru”. Ce-o fi găsit ceşcuţa la acest dulap sumbru nu ne prea dăm seama. Dacă l-ar fi părăsit pentru un dulap sprinten, drama ar fi fost mai pe înţelesul tuturor. Dar să lăsăm ceşcuţele în pace şi să ne întoarcem la acei „domni îngeri somnoroşi” care răstoarnă-n nări „miresmele cu roaba” şi să contemplăm obiectele şi vietăţile înconjurate de „nimburi gingaşe de carne”. După cum vedeţi, nimburile au devenit ma­teriale, palpabile, de carne, şi încă de carne gingaşă!

E un univers fără timp sau cu un timp dilatat în care orele cresc ca un aluat şi ceasornicele umflate plutesc în bălţi de lumină stătută, prin şoproane şi bucătării de vară. Poetul, în haine de duminică, se plimbă printre aceste lucruri ieşite din găoace; afişează un aer vesel, bonom, însă tristeţea şi melan­colia se strecoară tainic printre rînduri: „Mi-am pus rouă la rever / pantaloni de ofiţer / Cu vipuşcă / Bleu ce muşcă / Şi şapca de fluturi dulci / Luaţi cu hapca de pe blugi” (Chiuitură).

Începînd cu Ruina unui samovar, acest univers se schimbă, se alterează. Materia devine flască. Extenuată. Formele nu mai cresc, ci atîrnă moi. Lucrurile sînt tot mai obosite, fără vlagă. Materia acum e ca un aluat care scade. Şi asemenea ei, timpul. Obosit, poetul adoarme printre aceste lucruri moi şi visează : „De dimineaţa pînă seara / Scos de sub rochii, pe-ndelete / şi greu şi alb ca un nămete /.../ Iluminat ca de-o icoană / / De dimineaţa pînă seara / Visez la şoldul tău, Tamara / Precum elevul profesoara”.

Pe măsură ce urcăm scara cerurilor, scrie N. Steinhardt în Jurnalul fericirii, priveliştile sînt din ce în ce mai neaşteptate. Dincolo de cerul al şaptelea, însă nu şi ultimul, nu întîlnim nici o beţie geometrică, nici una logică sau abstractă. Nici for­mele, nici gîndurile nu se cristalizează în esenţe. Înălţîndu-se către propria sa divinitate, sufletul percepe cu ochii săi spectrali o pajişte dulce şi înflorată, plină de lumină şi verdeaţă. Şi pe pajişte, descoperă o groază de căţei mici şi dolofani zburdînd prin iarba înrourată şi rostogolind bulgări de lumină dumneze­iască. Mai vede pisoi mici şi drăgălaşi ce se caţără pe un pervaz eteric, iar jos, lîngă pragul uşii, îngeri şi motani dîndu-se de-a dura prin zahăr şi pesmet; fluturi cu ochi uriaşi şi aripi sclipi­toare plutind galeş în acordurile jucăuşe ale muzicii lui Mozart.

Nimic grav, nimic solemn nu conţine această Eternitate! Nici sunete de orgă, nici dangăte de clopot! Din cînd în cînd, acorduri firave de harpe şi de lire se revarsă din înălţimi su­blime, înfiorînd sufletul cuprins de moleşeală şi extaz.

În mijlocul pajiştii, se înalţă un mare tort. Deasupra lui stă un Iisus blînd, pe care-1 ciugulesc păsările cerului, iar pruncii mănîncă din carnea Lui cu linguriţa. Şi aerul e plin de ciripit de păsări şi de gîngurit de copil.

Sub acest cer, la mare distanţă de el, undeva dedesubt (dacă nu chiar deasupra), se află un cer identic, ce-şi află lăcaşul într-o bucătărie. Şi aici există motani catifelaţi, urcaţi pe da­migene, care însă miorlăie cuprinşi de pofte funebre, se află căţei cu ochi perverşi, ceşti de cafea în care forţele luciferice îşi scaldă trupul bubos; se află piper rînjind în rîşniţi de cafea, un samovar în ruină plin de demoni şi mai ales bulion, mult bulion, în care sufletul şi trupul zac împotmolite pe vecie, într-un cuvînt, există acest infern ce imită paradisul. Aici „cu ţîţele înţepate de tăuni, vacile roşii rumegă scaieţi, iar lîngă izvorul sacru al dimineţii, netulburat, Iisus face minuni”. Tot în acest peisaj, pe jumătate sacru, pe jumătate profan, care năvăleşte în bucătărie, rîmele îl pipăie pe Iisus pe pulpe, iar el, simplu şi supus, hrăneşte din palme cu furnici o vulpe. Ceva mai încolo, ascunsă în cucută, o fată se împreunează cu un şarpe strîngîndu-1 între pulpele sale înrourate, visînd că Fiul o sărută.

Pornind de la aceste imagini, putem trage concluzia că poezia lui Emil Brumaru se adresează deopotrivă celor săraci cu duhul, precum şi celor al căror duh s-a împotmolit, pentru totdeauna, în mocirlele putrede ale cărnii.

Prima întrebare la care trebuie să mediteze un critic literar atunci cînd abordează lirica poetului ieşean ar fi: autorul Du­lapului îndrăgostit e un autor major, iar opera sa o operă minoră sau, poate, invers?!

A aborda însă un poet din acest punct de vedere mi se pare a fi un act pe cît de superficial, pe atît de lipsit de sens. Căci – cu riscul de a emite un truism – trebuie să spunem că într-o literatură nu există poeţi minori sau majori. Unicul etalon de evaluare a unei creaţii va rămîne întotdeauna talentul şi forţa lui de iradiere.

Poezia lui Ion Minulescu nu este, de pildă, o poezie minoră, ci doar una care nu a atins vibraţia maximă în genul pe care 1-a abordat poetul. Acelaşi lucru putem spune şi despre poezia lui Marin Sorescu, un autor care, iată, este propus pentru Premiul Nobel, avînd o largă audienţă la public şi care totuşi este considerat de mulţi critici (şi poeţi) ca un autor uşor, de raftul doi.

La Emil Brumaru lucrurile stau ceva mai complicat. Critica a analizat mai cu seamă latura superficială a poeziei sale, ele­mentele de decor, fără să caute să pătrundă mobilul acestei creaţii insolite.

Aplecînd urechea spre bătaia interioară a versurilor sale, descoperim că poezia lui Emil Brumaru are un ton depresiv, inhibant, iar erotismul său e (poate) un fals erotism. O mască în spatele căreia se ascunde teama, groaza de a fi.

Să luăm, pentru a demonstra această supoziţie, una din cele mai cunoscute poezii ale domniei sale, des citată de critică, poezia Cîntec: „Dulci bucătării de vară / Cu găleţi de zoi la uşă. / Unde pletele-şi înfundă / nara moale în cenuşă. / / Şi lumina cade-n cratiţi / Şi-mbătaţi de-azur şi izuri / Bat cu capu-'n geamuri triste / Bîrzăoii din brizbrizuri. / / Doar în voi, suav şi tainic, ca adus de un murmur, / Pot, suit pe taburete, să ating iar cerul pur”.

Să căutăm a demonta rotiţele lăuntrice ale acestei poezii. Cadrul: o bucătărie cu găleţi de zoi la uşă. Un spaţiu casnic. Ţinînd cont de cel de-al doilea element de decor, „găleţi de zoi la uşă”, putem concluziona că este vorba de o bucătărie care se află într-o casă (mi-o închipui într-o mahala obscură, oarecum anapoda, o casă cu geamuri murdare şi vopseaua scorojită, avînd o curte interioară mică, plină de miasme, unde alături de raţe şi găini, stau la taclale cîteva văduve rumene şi guralive); versul din următoarea strofă îmi confirmă supoziţia de mai sus, „şi-mbătaţi de izuri” (e vorba aici de un simplu petec de azur, întrezărit printre perdele), o casă locuită de mai multe familii, o atmosferă cumva dostoievskiană sau mai degrabă oblomoviană prin apatia care pluteşte în ea.

Universul lui Emil Brumaru poate fi asemuit şi cu un stomac leneş, încărcat de substanţe vîscoase, greu digerabile. Sîngele e plin de toxine, ce transformă epiderma într-o rană purulentă.

A doua strofă a poeziei aduce o adiere proaspătă şi în acest decor insalubru. „Lumina cade-n cratiţi”. E aici o împreunare de puritate şi murdărie. Puritatea aparţine elementului cosmic, razei de lumină, iar murdăria, existenţei.

Ultima strofă ne aduce aminte, prin ritmul său nostalgic, de lirica eminesciană. Ascultaţi: „Doar în voi, suav şi tainic, ca adus de un murmur, / Pot, suit pe taburete, să ating iar cerul pur”. Suit pe un taburete, ne-am aştepta ca poetul să atingă cu degetul becul ce atîrnă din tavanul murdar, Emil Brumaru însă se urcă pe taburet pentru a atinge cerul pur. Această întorsătură de condei şi această îngemănare între concret şi abstract dă un alt sens întregii poezii.

Au fost de asemenea voci care l-au asemuit pe autorul Dulapu­lui îndrăgostit cu Verlaine sau cu Bacovia. Comparaţii într-un fel îndreptăţite. Ele nu trebuie însă exagerate.

Ca şi Verlaine sau Bacovia, poetul ieşean are un spaţiu poetic foarte bine conturat, oricine se apropie de el riscă să fie contaminat de ceea ce am putea numi brumarism sau tamaretism.

Dacă facem o paralelă între poezia lui Brumaru şi poezia lui Bacovia, va trebui să spunem că suferinţa celui care a scris Plumb-ul atinge paroxismul, pe cînd suferinţa lui Emil Brumaru este una dulceagă, flască, moleşită.

Recuzita cu care operează autorul ieşean este voit derizorie. Elementele de bază ale poeziei sale sînt bulionul, melcii, mărarul, piperul etc.; lirica brumariană fiind străbătută de un sictir general. Momentele de luciditate şi de înălţare spirituală sînt rare; totul alunecând într-un neant pe cît de insignifiant, pe atît de sictirit de sine însuşi.

Să aruncăm din nou o privire şi asupra unei alte poezii, la fel de cunoscute — Elogiul Reparatei, din care am citat şi în prima parte a acestui studiu: „Eşti proaspătă în dimineaţa asta/ Ca fructele în pijama de brumă/ Pe care melci spumoşi îşi lasă pasta./ Făptura ta aluaturi moi însumă/ Crescute bine-n untdelemnuri sfinte / Şi-in locuri ruşinoase cu smochine./ Sînt slugă bătrînă de acum-nainte/ A celei mai gingaşe şi mai fine./ Ţi-e inema (s.n.) ca de ceapă/ (Şi sînt şi cepe care au două inemi)/ Usturătoare celor ce-o dezbracă/ Doar c-o dul­ceaţă ce n-o ştie nimeni./ Priveşte farfuriile cu borş, / Mi-e sufletul ca sfecla asta, roş”.

Dacă am „descoji” versurile şi le-am analiza apoi separat de poem, am obţine un rezultat neaşteptat. În afara celor câtorva repere care indică marca poetului, versurile au o cadenţă emi­nesciană. Ascultaţi: „Făptura ta aluaturi moi însumă”. E aici ceva care aminteşte de sonetul Veneţia, o decadenţă a materiei, o durere interioară, ritmată de un vid mucegăit, dulceag.

Să urmărim şi următoarele versuri: „Sînt slugă bătrînă de acum-nainte a celei mai gingaşe şi mai fine”. Întreaga poezie curge spre un final, care, la prima vedere, poate părea stupid; e însă vorba de acelaşi sictir general ce răzbate din fiecare vers : „Priveşte farfuriile cu borş,/ Mi-e sufletul ca sfecla asta, roş!” Nu e disperare aici, nu e tristeţe romantică, ci un sictir universal.

Concluzionăm: universul poeziei lui Emil Brumaru este un univers închis, plin de miresme dulci-amare. Şi, în fond, ce altceva este bucătăria, pe care ne-o descrie cu atîta obstinaţie autorul, dacă nu un uter imens în care cratiţele, oalele şi alte ustensile casnice zac într-o poetică bună orînduiadă.

Bucătăria constituie o insulă pe care Emil Brumaru, ca un Robinson casnic, o populează cu melancolia şi fantasmagoria sa. Din cînd în cînd, deschizînd sertăraşele dulapului, în bucătărie pătrunde Increatul, înfingîndu-şi cizmuliţele galbene şi cu tocuri înalte în borcanele cu bulion din care se înalţă, în roiuri dulci, fluturi cu aripi de mătase.

 

 

Add comment


Security code
Refresh

Arhiva Iasi TV Life

« June 2019 »
Mon Tue Wed Thu Fri Sat Sun
          1 2
3 4 5 6 7 8 9
10 11 12 13 14 15 16
17 18 19 20 21 22 23
24 25 26 27 28 29 30